ȘTIRI PENALE - proETIka

OM • LEGE • DREPTURI • OM • LEGE • DREPTURI • OM • LEGE • DREPTURI • OM • LEGE • DREPTURI • OM • LEGE • DREPTURI • OM • LEGE • DREPTURI • OM • LEGE • DREPTURI • OM • LEGE • DREPTURI • OM • LEGE • DREPTURI • OM • LEGE • DREPTURI • OM • LEGE • DREPTURIOM • LEGE • DREPTURI • OM • LEGE • DREPTURI • OM • LEGE • DREPTURI • OM • LEGE • DREPTURI • OM • LEGE • DREPTURI • OM • LEGE • DREPTURI • OM • LEGE • DREPTURI • OM • LEGE • DREPTURI • OM • LEGE • DREPTURI • OM • LEGE • DREPTURI • OM • LEGE • DREPTURIOM • LEGE • DREPTURI • OM • LEGE • DREPTURI • OM • LEGE • DREPTURI • OM • LEGE • DREPTURI • OM • LEGE • DREPTURI • OM • LEGE • DREPTURI • OM • LEGE • DREPTURI • OM • LEGE • DREPTURI • OM • LEGE • DREPTURI • OM • LEGE • DREPTURI • OM • LEGE • DREPTURI

ȘTIRI PENALE

juridice

Lista ultimelor numere ale Monitorului Oficial

DREPT ONLINE

E-JURIDIC

Angajamentul Uniunii Europene pentru protecția drepturilor omului a primit un impuls odată cu adoptarea Tratatului de la Lisabona, care a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009, dând efect juridic deplin Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

Conținând drepturi civile, politice, sociale și economice, Carta cere ca atât statele membre, cât și Uniunea Europeană însăși să respecte aceste drepturi. Curtea de Justiție a Uniunii Europene va anula legislația UE care contravine Cartei și va revizui respectarea legislației UE a statelor membre, deși aplicarea de zi cu zi va fi decisă de instanțele interne.

Carta conturează drepturile în cele șase „titluri” sau titluri: demnitate, libertate, egalitate, solidaritate, drepturi ale cetățenilor și justiție. Titlul „demnitate” garantează dreptul la viață și interzice tortura, sclavia și pedeapsa cu moartea; „libertatea” include drepturile la intimitate, căsătorie, gândire, exprimare, întrunire, educație, muncă, proprietate și azil; „egalitatea” acoperă drepturile copiilor și ale persoanelor în vârstă; „solidaritatea” protejează drepturile sociale și ale lucrătorilor, dreptul la condiții de muncă echitabile, protecția împotriva concedierilor nejustificate și accesul la asistență medicală; „drepturile cetățenilor” includ dreptul la vot și libera circulație, iar „justiția” acoperă drepturi precum dreptul la o cale de atac efectivă, un proces echitabil și prezumția de nevinovăție .

Agenția pentru Drepturile Fundamentale (FRA) este un organism de experți care colectează dovezi despre situația drepturilor fundamentale în Uniunea Europeană și oferă sfaturi și informații despre cum să îmbunătățească situația. Ea nu joacă un rol de monitorizare, ci cooperează cu instituțiile relevante în consilierea privind îmbunătățirea exercitării drepturilor fundamentale.

OSCE – http://www.osce.org/odihr

Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) reunește 57 de state din Europa, Asia Centrală și America de Nord. Deși nu este dedicat în mod special protecției drepturilor omului, abordarea sa cuprinzătoare a securității îi permite să abordeze o gamă largă de probleme, inclusiv drepturile omului, minoritățile naționale, democratizarea, strategiile de poliție, combaterea terorismului și activitățile economice și de mediu.

Acțiunea OSCE în domeniul drepturilor omului se desfășoară prin intermediul Biroului pentru Instituții Democratice și Drepturile Omului. Cu sediul la Varșovia, ODIHR este activ în întreaga zonă OSCE în domeniile observării alegerilor, dezvoltării democratice, drepturilor omului, toleranței și nediscriminării și statului de drept. Activitățile sale adresate tinerilor includ educația pentru drepturile omului, combaterea antisemitismului și islamofobiei.

Ideea că oamenii au drepturi inerente își are rădăcinile în multe culturi și tradiții.

Putem vedea din numeroasele exemple de lideri venerati și coduri de practică influente că valorile întruchipate în drepturile omului nu sunt nici o „creație occidentală”, nici o invenție a secolului XX. Ele sunt un răspuns la nevoile umane universale și pentru căutarea dreptății. Toate societățile umane au avut idealuri și sisteme de asigurare a dreptății, fie în tradițiile lor orale sau scrise, deși nu toate aceste tradiții au supraviețuit.

Istoria antica

Codul lui Hammurabi din Babilon (Irak, c. 2000 î.Hr.) a fost primul cod juridic scris, stabilit de regele Babilonului. S-a jurat să „facă dreptatea să domnească în împărăție, să-i distrugă pe cei răi și pe cei violenți, să-i împiedice pe cei puternici să-i asuprească pe cei slabi,… să lumineze țara și să promoveze binele poporului”.
Un faraon din Egiptul Antic (aproximativ 2000 î.Hr.) ar fi dat instrucțiuni subordonaților că „Când un solicitant sosește din Egiptul de Sus sau de Jos,… asigurați-vă că totul se face conform legii, că obiceiul este respectat și dreptul de a fiecare om respectat”.
Carta lui Cirus (Iran, c. 539 î.Hr.) a fost întocmită de regele Persiei pentru poporul regatului său și a recunoscut drepturi la libertate, securitate, toleranță religioasă, libertate de mișcare, libertate de sclavie și unele drepturi sociale și drepturi economice.
Învățăturile lui Confucius (aproximativ 500 î.e.n.) conțin conceptul de ren sau compasiune și iubirea de alții ca temă centrală. Confucius a spus: „Ceea ce nu-ți dorești pentru tine, nu face altora”. Dr. Peng-chun Chang, expertul chinez în confucianism, care a jucat un rol activ în elaborarea DUDO, credea că confucianismul a pus bazele ideilor privind drepturile omului.
Imam Ali Ibn Al Hussein a scris Epistola despre Drepturi la începutul secolului al VIII-lea e.n. Din câte știm, această scrisoare este primul document care stabilește principalele drepturi așa cum sunt percepute în acea epocă și prima încercare care nu abordează conceptul de drept în dimensiunea sa negativă. Epistola a enumerat 50 dintre aceste drepturi metodologic. Ele sunt, în spirit, ancorate de preceptele islamice timpurii.
Carta du Mande sau Carta de Kurukan Fuga (ca 1236 CE), bazată pe codificarea tradițiilor orale din Africa de Vest, susține principii precum descentralizarea, conservarea mediului, drepturile omului și diversitatea culturală.

„O persoană este o persoană prin alți oameni”. Desmond Tutu

Viziunea africană asupra lumii „ubuntu” surprinde esența a ceea ce înseamnă a fi om. Ubuntu pune accent pe respectul pentru toți membrii comunității, ospitalitatea și generozitatea. Noțiunea Ubuntu este rezumată astfel: „O persoană este o persoană prin alți oameni”. Această noțiune are implicații profunde pentru drepturile omului. Dacă suntem oameni prin alții, atunci dezumanizarea altuia ne dezumanizează și – de aici și nevoia de a promova drepturile altora, de a oferi și de a primi iertare și de a respecta drepturile omului ale altora.

Ce personalități (politice, literare și religioase) din istoria țării dumneavoastră au susținut sau au luptat pentru valorile drepturilor omului?

Secolele al XIII- ^lea până la al XVIII-lea

„În fiecare etapă a istoriei, s-au auzit voci de protest împotriva opresiunii; în fiecare epocă, viziunile eliberării umane au fost, de asemenea, eclipsate. Pe măsură ce ne-am îndreptat către vremurile moderne, aceste voci și viziuni au fost transpuse în programe de acțiune socială și uneori încorporate în constituțiile statelor”. Micheline R. Ishay

„Libertatea este puterea pe care o avem asupra noastră” Huig de Groot

Evoluția ideii de drepturi universale ale omului a pornit de la fundamentul noțiunilor de demnitate și respect în civilizațiile din întreaga lume de-a lungul secolelor. Cu toate acestea, ideea că acest respect ar trebui consacrat prin lege a durat mai multe generații să se dezvolte. Deseori tragem această hotărâre de legalizare a noțiunii de drept din anumite experiențe istorice. Acestea cu siguranță nu sunt exhaustive. Pe măsură ce cunoștințele noastre despre istoria altor culturi cresc, fără îndoială vom descoperi impulsul istoric pentru legislarea drepturilor și în alte culturi.

În 1215, nobilii englezi și membrii clerului l-au făcut pe regele Angliei să accepte să respecte legea prin elaborarea unei Mari Carte a libertăților (Magna Carta). Magna Carta a protejat în principal drepturile privilegiatelor (nobililor) și nu este, prin urmare, despre drepturile omului ca atare. A devenit un document citat pe scară largă în apărarea libertăților deoarece reprezenta o limitare a puterii regelui și recunoașterea libertăților și drepturilor altor oameni.

O declarație a drepturilor este ceea ce are dreptul oamenii împotriva oricărui guvern de pe pământ, general sau particular, și ceea ce niciun guvern drept nu ar trebui să refuze.”
Thomas Jefferson, 1787

În 1689, parlamentul englez a adoptat un proiect de lege prin care declara că nu va mai tolera amestecul regal în treburile sale. Acest proiect de lege, cunoscut sub numele de Declarația Drepturilor, îi interzicea monarhului să suspende legea fără acordul Parlamentului, prevedea alegeri libere pentru membrii Parlamentului și declara că libertatea de exprimare în Parlament nu trebuie pusă sub semnul întrebării, în instanțe sau în altă parte.
Huig de Groot (1583–1645) este considerat pe scară largă ca a inventat dreptul internațional. Cartea sa Despre legile războiului și păcii propune un sistem de principii generale bazat pe „legea naturală”, despre care credea că ar trebui să lege toate națiunile, indiferent de legile sau obiceiurile locale. În timpul secolelor al XVII- ^lea și al XVIII- ^lea în Europa, un număr de filozofi au dezvoltat în continuare conceptul de „drepturi naturale”.
John Locke (1689) a dezvoltat teoria conform căreia fiecare ființă umană are anumite drepturi care derivă din propria natură și nu din guvernarea sau legile sale. Legitimitatea guvernării s-a bazat, de fapt, pe respectul pe care îl acorda acestor drepturi naturale. Ideea că aceste drepturi naturale ar trebui să îndreptățească oamenii la anumite protecții legale a devenit mai larg acceptată și a început să se reflecte în constituțiile unor țări. Drepturile omului au reformulat această idee și au afirmat același lucru și pentru relația dintre guverne și cetățeni.
În 1776, majoritatea coloniilor britanice din America de Nord și-au proclamat independența față de Imperiul Britanic în Declarația de Independență a Statelor Unite. Aceasta s-a bazat în mare parte pe teoriile „dreptului natural” ale lui Locke și Montesquieu. Pe baza convingerii conform căreia conținerea puterii guvernamentale și protejarea libertății erau esențiale, Declarația a servit la promovarea unor noțiuni precum următoarele: drepturi inalienabile; protejarea drepturilor individuale; libertatea de exprimare, de presă, de petiție și de întrunire; confidențialitate; proces echitabil; egalitatea în faţa legii şi libertatea religioasă.

Scopul oricărei asociații politice este conservarea drepturilor naturale și imprescriptibile ale omului. Aceste drepturi sunt libertatea, proprietatea, siguranța și rezistența împotriva opresiunii. Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului, 1789. Franța

În 1789, poporul francez și-a răsturnat monarhia și a înființat prima Republică Franceză. Declarația franceză privind drepturile omului și al cetățeanului a apărut în urma revoluției și a fost scrisă de reprezentanți ai clerului, nobilimii și plebeilor, care au scris-o pentru a întruchipa gândurile figurilor iluministe precum Voltaire, Montesquieu, enciclopediștii și Rousseau. . Declarația a atacat sistemul politic și juridic al monarhiei și a definit drepturile naturale ale omului drept „libertate, proprietate, securitate și dreptul de a rezista opresiunii”. A înlocuit sistemul de privilegii aristocratice care existase sub monarhie cu principiul egalității în fața legii. Termenii săi egalitarieni și conceptul teoretic de drepturi egale, totuși, au avut nevoie de timp pentru a fi traduse în realitate. Societatea era profund inegală, iar implementarea ar dura generații.

Omul fiind… prin natura sa tot liber, egal si independent, nimeni nu poate fi… supus puterii politice a altuia, fara acordul lui.
John Locke

Acordurile internaționale timpurii: sclavie și muncă

În secolele al XIX- ^lea și al XX- ^lea , o serie de probleme legate de drepturile omului au ieșit în prim-plan și au început să fie abordate la nivel internațional, începând cu probleme precum sclavia, iobăgia, condițiile brutale de muncă și munca copiilor. În această perioadă au fost adoptate primele tratate internaționale privind drepturile omului. Deși ofereau protecții utile, baza unor astfel de acorduri au fost angajamentele reciproce între state. Acest lucru este în contrast puternic cu acordurile moderne privind drepturile omului, în care obligațiile sunt datorate direct deținătorilor individuali de drepturi.

Sclavia a devenit ilegală în Anglia și Franța în secolul al XIX-lea. La Conferința de la Bruxelles din 1890, a fost semnat un act anti-sclavie, care a fost ratificat ulterior de optsprezece state. Aceasta a declarat intenția de a pune capăt traficului de sclavi africani

Mai bine să mori de foame decât să fii un sclav gras.
Esop

Totuși, aceasta nu a abordat munca forțată și condițiile de muncă în curs și brutale. Chiar și Convenția Internațională a Sclaviei din 1926, menită să abolize sclavia în toate formele ei, nu a avut un impact asupra practicii comune a muncii forțate până în anii 1940.
Crearea Organizației Internaționale a Muncii (OIM) în 1919 a reflectat convingerea că pacea universală și de durată poate fi realizată numai dacă se bazează pe justiția socială. OIM a dezvoltat un sistem de standarde internaționale de muncă care susțin munca decentă și productivă, libertatea, echitatea, securitatea și demnitatea.
Unul dintre domeniile de activitate ale OIM a fost acțiunea sa de combatere a muncii copiilor, în special în cele mai grave forme ale acesteia. Ea urmărește numeroase linii de acțiune în acest domeniu până în prezent, inclusiv promovarea tratatelor internaționale privind munca copiilor, cum ar fi Convenția OIM nr. 182 privind cele mai grave forme de muncă a copiilor și Convenția OIM nr. 138 privind vârsta minimă de angajare.
Între 1899 și 1977 au fost adoptate o serie de tratate majore în domeniul dreptului internațional umanitar, marcând un alt domeniu al cooperării timpurii între națiuni. Dreptul internațional umanitar reglementează desfășurarea conflictelor armate. Drepturile omului pot fi, desigur, aplicabile alături de dreptul internațional umanitar în multe domenii, de exemplu în ceea ce privește tratamentul deținuților. Cu toate acestea, dreptul internațional umanitar este mai specializat și mai detaliat cu privire la multe alte preocupări în perioade de conflict, de exemplu în ceea ce privește utilizarea permisă a armelor și tacticile militare.

De ce credeți că a apărut necesitatea acordurilor internaționale, mai degrabă decât țările individuale să-și elaboreze pur și simplu propriile standarde?

Secolul al XX-lea

Războaiele vor continua să fie purtate atâta timp cât omenirea nu va observa că natura umană este identică, indiferent de locul în care ne aflăm pe pământ- Pierre Daco

Ideea de a proteja drepturile ființelor umane în drept împotriva abuzului de autoritate guvernamentală a început să primească o acceptare din ce în ce mai largă în secolul al XX-lea , în special odată cu apariția Societății Națiunilor și a Organizației Internaționale a Muncii și a lucrărilor acestora privind drepturile minorităților, în materie de muncă și alte chestiuni.

Importanța codificării acestor drepturi în formă scrisă fusese deja recunoscută de către state și, în acest fel, documentele descrise mai sus au devenit precursorii timpurii ai multor dintre tratatele actuale privind drepturile omului. Cu toate acestea, evenimentele din cel de-al Doilea Război Mondial au fost cele care au propulsat cu adevărat drepturile omului pe scena internațională. Atrocitățile teribile comise în acest război – inclusiv holocaustul și crimele de război masive – au declanșat apariția unui alt corp de drept internațional și, mai ales, crearea drepturilor omului așa cum le cunoaștem astăzi.

Carta Națiunilor Unite, semnată la 26 iunie 1945, afirmă că obiectivul fundamental al Națiunilor Unite este „de a salva generațiile viitoare de flagelul războiului” și „de a reafirma credința în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea și valoarea persoana umană și în drepturi egale între bărbați și femei”.

Declarația Universală a Drepturilor Omului (DUDO) a fost întocmită de Comisia ONU pentru Drepturile Omului, unul dintre organele Națiunilor Unite, și a fost adoptată de Adunarea Generală la 10 decembrie 1948. DUDO este, fără îndoială, inovatoare și continuă. să servească drept cel mai important instrument global pentru drepturile omului. Deși nu își propune să fie obligatoriu din punct de vedere juridic, DUDO a servit drept sursă de inspirație în spatele numeroaselor angajamente față de drepturile omului, fie la nivel național, regional sau internațional.

De atunci, o serie de instrumente cheie pentru a-și proteja principiile au fost, de asemenea, elaborate și agreate de comunitatea internațională.

„Așa cum durerea nu este agreabilă pentru tine, așa este și cu ceilalți. Cunoscând acest principiu al egalității, tratați-i pe ceilalți cu respect și compasiune.” – Suman Suttam

Filosofii pot continua să discute despre natura drepturilor omului, dar comunitatea internațională și-a început angajamentul uimitor față de drepturile omului prin adoptarea Declarației Universale a Drepturilor Omului în 1948. De atunci, comunitatea internațională a stabilit conceptele puternice ale DUDO în numeroase instrumente juridice internaționale, regionale și interne. DUDO nu s-a intenționat să fie obligatoriu din punct de vedere juridic, dar stabilirea normelor sale în numeroase tratate obligatorii ulterioare (cunoscute altfel sub denumirea de „convenții” sau „convenții”) face ca statutul juridic al normelor sale să fie de necontestat astăzi. Conform acestor principii:

Drepturile omului sunt inalienabile.
Asta înseamnă că nu le poți pierde, pentru că sunt legate de însuși faptul existenței umane, sunt inerente tuturor ființelor umane. În anumite circumstanțe, unele – deși nu toate – pot fi suspendate sau restricționate. De exemplu, dacă cineva este găsit vinovat de o crimă, libertatea îi poate fi luată; sau în momente de urgență națională, un guvern poate declara acest lucru în mod public și apoi poate deroga de la unele drepturi, de exemplu în impunerea unui stațion de acces care restricționează libertatea de mișcare.

Drepturile omului sunt indivizibile, interdependente și interdependente.
Aceasta înseamnă că diferitele drepturi ale omului sunt intrinsec legate și nu pot fi privite izolat unele de altele. Exercitarea unui drept depinde de exercitarea multor alte drepturi și niciun drept nu este mai important decât restul.

Drepturile omului sunt universale.
Ceea ce înseamnă că se aplică în mod egal tuturor oamenilor de pretutindeni în lume și fără limită de timp. Fiecare persoană are dreptul de a se bucura de drepturile sale umane fără deosebire de „rasă” sau de origine etnică, culoare, sex, orientare sexuală, dizabilitate, limbă, religie, opinie politică sau de altă natură, origine națională sau socială, naștere sau alt statut.

„Suveranitatea statului implică responsabilitate, iar responsabilitatea principală pentru protecția poporului său revine statului însuși”. Raportul Comisiei Internaționale pentru Intervenție și Suveranitatea Statului, 2001

Ar trebui să remarcăm că universalitatea drepturilor omului nu amenință în niciun fel diversitatea bogată a indivizilor sau a diferitelor culturi. Universalitatea nu este sinonimă cu uniformitatea. Diversitatea necesită o lume în care toată lumea să fie egală și în care merită la fel de respect. Drepturile omului servesc drept standarde minime aplicabile tuturor ființelor umane; fiecare stat și societate este liberă să definească și să aplice standarde mai înalte și mai specifice. De exemplu, în domeniul drepturilor economice, sociale și culturale găsim obligația de a întreprinde demersuri pentru realizarea progresivă a realizării depline a acestor drepturi, dar nu există o poziție stipulată cu privire la majorarea impozitelor care să faciliteze acest lucru. Depinde de fiecare țară și societate să adopte astfel de politici în lumina propriilor circumstanțe.

Toate drepturile omului sunt indivizibile și interdependente . Aceasta înseamnă că un set de drepturi nu poate fi beneficiat pe deplin fără celălalt. De exemplu, progresul în domeniul drepturilor civile și politice facilitează exercitarea drepturilor economice, sociale și culturale. În mod similar, încălcarea drepturilor economice, sociale și culturale poate afecta negativ multe alte drepturi.

Declarația Universală a Drepturilor Omului

Puterea Declarației Universale este puterea ideilor de a schimba lumea. Ne inspiră să continuăm să lucrăm pentru a ne asigura că toți oamenii pot câștiga libertate, egalitate și demnitate.

Preambul

întrucât recunoașterea demnității inerente și a drepturilor egale și inalienabile ale tuturor membrilor familiei umane reprezintă fundamentul libertății, justiției și păcii în lume.

Întrucât nerespectarea și disprețul față de drepturile omului au dus la acte barbare care au ultrajat conștiința omenirii, iar apariția unei lumi în care ființele umane se vor bucura de libertatea de exprimare și de credință și de libertatea de frică și lipsă a fost proclamată drept cea mai înaltă aspirație. a oamenilor de rând.

Întrucât este esențial, pentru ca omul să nu fie obligat să recurgă, în ultimă instanță, la rebeliunea împotriva tiraniei și a opresiunii, ca drepturile omului să fie protejate de statul de drept.

Întrucât este esențial să se promoveze dezvoltarea relațiilor de prietenie între națiuni.

Întrucât popoarele Națiunilor Unite și-au reafirmat în Cartă credința în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea și valoarea persoanei umane și în drepturile egale ale bărbaților și femeilor și s-au hotărât să promoveze progresul social și standarde de viață mai bune în libertate mai mare.

întrucât statele membre s-au angajat să realizeze, în cooperare cu Organizația Națiunilor Unite, promovarea respectării și respectării universale a drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

întrucât o înțelegere comună a acestor drepturi și libertăți este de cea mai mare importanță pentru realizarea deplină a acestui angajament.

Acum, de aceea, Adunarea Generală proclamă ACEASTA DECLARAȚIE UNIVERSALĂ A DREPTURILE OMULUI ca standard comun de realizare pentru toate popoarele și toate națiunile, în scopul ca fiecare individ și fiecare organ al societății, ținând constant în minte această Declarație, să se străduiască prin predare și educație pentru a promova respectarea acestor drepturi și libertăți și prin măsuri progresive, naționale și internaționale, pentru a asigura recunoașterea și respectarea lor universală și efectivă, atât în rândul popoarelor statelor membre, cât și în rândul popoarelor din teritoriile aflate sub jurisdicția lor.